vineri, 20 iunie 2008

Extremismul islamic ar putea salva civilizaţia occidentală???de Mark Glenn

Extremismul islamic ar putea salva civilizaţia occidentală???

BISERICA „SECRETĂ“

de Mark Glenn, după ALTERMEDIA

I-AR ŞOCA şi probabil i-ar ofensa pe cei mai mulţi dintre americani să afle că motivul pentru care ei sunt acolo unde sunt, puterea, abundenţa de care se bucură şi poziţia lor în lume se datorează în mod direct religiei islamice şi culturii arabe. Este adevărat, chiar “barbarii” şi “hadj-ii” (aşa cum Limbaugh, Liddy şi alţii îi numesc adesea) cu care Statele Unite se luptă acum sunt responsabili în mod direct nu numai pentru preeminenţa şi puterea americană, ba chiar a întregii lumi occidentale în general.

Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.

Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.

Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.

În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în celd din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.

Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.

Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.

Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.

Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.

Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.


Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN). Traducere si adaptare de Radu Iliescu

Ierusalim, orasul lui Dumnezeu

Ierusalim, orasul lui Dumnezeu

Imprimare E-mail
Thursday, 24 April 2008

 Oras incarcat de sacralitate, Ierusalimul este venerat in egala masura de credinciosii celor trei mari religii monoteiste: evrei, crestini si musulmani. Plin de magie, orasul vechi inalta spre soare cladiri construite din acelasi calcar ca si zidurile din jur, inalte de 15 metri. Conform Testamentului aceasta sfanta asezare contine noua zecimi din toata frumusetea Pamantului dar si noua zecimi din toata suferinta si tristetea de pe lume. Pentru credinciosii evrei, istoria orasului incepe cu mai bine de 3000 de ani in urma, cand iudeii, condusi de regele David, au cucerit orasul si l-au declarat capitala sfanta a iudaismului.

Regele Solomon a construit aici palatul sau si templul care-i poarta numele, iar dupa distrugerea sa, un alt templu impunator a fost construit in jurul anului 37 i.Hr., pe vremea domniei regelui Irod, sub ocupatie romana. Din stralucirea de odinioara nu a mai ramas decat o portiune cunoscuta sub numele de „Zidul Plangerii”, cladit din blocuri mari de piatra, inalt de 18 metri, simbol al poporului evreu si al unitatii sale, locul unde mii de credinciosi isi scriu dorintele pe hartiute si le infig in crapaturile vechii constructii. Zidul se afla in apropierea stancii pe care traditia spune ca Dumnezeu i s-a aratat lui Abraham.

In partea opusa acestuia se afla Muntele Maslinilor, cu vestita gradina in care s-a rugat Iisus inainte de prinderea sa. In secolul al IV-lea s-a ridicat aici un altar care a fost largit de-a lungul vremii si intre 1919-1924 s-a construit „Biserica Tuturor Natiunilor” dupa planurile arhitectului Antonio Barluzzi si prin contributia multor tari ale caror steme au fost gravate pe bolta. Drumul parcurs de Iisus cu crucea in spinare, Via Dolorosa, se intinde de la Cetatea Antonia pana la Muntele Calvaria, si este marcat de diferitele opriri ale Mantuitorului.

Cea de a patra oprire este indicata de un mic oratoriu marcand locul unde Iisus s-a intalnit cu mama Lui. In secolul al IV-lea crestinii au ridicat pe stanca de deasupra mormantului Mantuitorului Biserica Invierii, care in 1149 a fost inlocuita de cruciati cu Biserica Sfantului Mormant. Zidul din piatra cenusie care inconjoara „orasul vechi” a fost ridicat in secolul al XVI-lea.

Are lungimea de 4 kilometri si sapte porti dintre care cea mai frumoasa este Poarta Damascului. La sud-vest de Ierusalimul vechi se afla Muntele Sion, unde se crede ca a avut loc Cina cea de Taina si unde Iisus i s-a aratat Mariei, iar mai tarziu, de Rusalii, Apostolilor. Cruciatii au ridicat aici Sala Cinei, dar musulmanii au transformat-o in moschee si, multa vreme, accesul crestinilor a fost interzis.

Orasul este in egala masura sfant si pentru musulmanii care il considera al treilea ca importanta religioasa dupa Mecca si Medina. Cand in secolul al VII-lea califul Omar a cucerit Ierusalimul, pe locul unde se spune ca Mahomed s-a urcat la ceruri, respectiv pe Muntele Templului a ridicat Domul octogonal, o capodopera de arhitectura islamica, imbracat in email verde-albastrui, luminat de 36 de ferestre si avand o cupola aurita. Pe langa acest templu inchinat profetului exista si uriasa moschee pentagonala Al Aqsa, ridicata in numele islamismului ca religie.

Multimea locaselor de rugaciune pentru diversele religii, capele, manastiri, moschei, sinagogi, fac din Ierusalim un oras nu doar incarcat de istorie ci si un adevarat „Oras al lui Dumnezeu”.

IRINA STOICA

Lasa-te de fumat!

Lasa-te de fumat!

Imprimare E-mail
Wednesday, 14 May 2008

 Despre nenorocirile produse de fumat poate ca n-ar trebui sa mai vorbim, pentru ca mai toata lumea stie ce efecte dezastruoase produce fumul tigarilor, atat pentru cel inrobit de acest vicu, cat si pentru nefumatorii din jurul sau. Intoxicatia acuta cu nicotina – tabagismul – provine din inhalarea acestei substante nocive, dar si a oxidului de carbon, a gudroanelor, principalele componente ale tutunului ars. Efectele nefaste se rasfrang in tot organismul, dupa cum vom arata mai jos.

Cu toate acestea, industria tigarilor atinge cote de afaceri fabuloase, comparabile cu ale celorlalte doua mari categorii de droguri: alcoolul si stupefiantele. Desi, de multa vreme, metode si preparate care sa ajute la renuntarea la fumat exista.Un organism ruinat La noi, numai in Bucuresti, circa 35% din populatie este reprezentata de fumatorii activi, 10% sunt fumatori pasivi, 8,5% fumatori ocazionali si doar restul, nefumatori; mai putin de jumatate.

Dincolo de motivatie (placere, lipsa de maturitate, necazuri etc.), trebuie vazuta realitatea dura careia i se expun fumatorii, de bunavoie. Afectarea creierului se manifesta prin cefalee, amnezie, tremuraturi; a plamanilor, prin laringite, emfizem, bronsite, cancer pulmonar (in peste 50% din cazuri!); a aparatului digestiv, prin dispepsii, diaree sau constipatii, gastrita, ulcere; a vazului, prin ambliopie tabagica (ingustarea si tulburarea campului vizual) si degenerescenta maculara senila, cu evolutie spre orbire; a sistemului cardio-vascular, prin angine, aritmii, arterioscleroza, hipertensiune arteriala, accidente vasculare, infarct miocardic (de 2-3 ori mai frecvent la fumatori); a sistemului-osos, prin marirea vitezei de diminuare a calciului din oase (osteoporoza).

Mai putem adauga afectiunile gurii, care pot merge pana la cancere, ale pielii, ca si ale organelor genitale si sexualitatii. Cat despre femeia insarcinata care fumeaza, ea nu se condamna doar pe sine, ci si pe fatul care poate vedea lumina zilei impovarat pe viata cu grave probleme de sanatate.
Actiuni pe plan social

Daca am aborda un ton cu o oarecare nuanta de cinism, am putea spune ca individul care vrea sa se sinucida lent, fumand, nu poate fi oprit de nimeni s-o faca. Marea drama este insa ca el trage dupa sine si persoane deloc atrase de acest viciu. Copiii sunt primii afectati de fumatul pasiv, iar urmarile pot ajunge la gravitate extrema. Practic, ele sunt aceleasi cu cele la care se expun fumatorii activi, chiar daca in proportie mai mica. Datele pe care le detinem sunt cutremuratoare, insa spatiul nu ne permite sa le prezentam aici.

Mai utile ar fi insa recomandarile pentru a lupta impotriva fumatului. Din partea societatii, pot veni initiative si actiuni indreptate catre informarea mai detaliata a populatiei in legatura cu efectele fumatului, pana la presiuni asupra factorilor de decizie, pentru a adopta legi in vederea diminuarii numarului de fumatori si a interzicerii fumatului, in orice spatiu unde exista si nefumatori. Pe plan international, OMS a stabilit ca 31 mai sa fie Ziua Mondiala impotriva Fumatului. Pretutindeni, exista ONG-uri care actioneaza in acest sens; Uniunea Europeana a Nefumatorilor pare a fi cea mai activa pe continentul nostru, dar din pacate, desi avem si in Romania asemenea organisme, activitatea lor nu e mai deloc vizibila.

Metode si preparate ajutatoare

Terapeutii recomanda diverse metode blande pentru renuntarea la fumat. Prima este renuntarea brusca la acest viciu, care vine de regula pe fondul unor evenimente importante: imbolnavire grava, casatorie, nasterea unui copil, o revelatie brusca, saracirea etc. Presopunctura si acupunctura ajuta destul de mult, dar aici e nevoie de ajutorul specialistilor in domeniu; oricum, procedurile nu sunt dureroase. Fitoterapia contribuie din plin la lupta impotriva fumatului. Oarecum paradoxal, se recomanda confectionarea de... tigari, din anumite plante medicinale, care vor taia insa dorinta de fumat. Iata cateva asemenea combinatii (plantele vor fi bine uscate).

- Cretisor sau vindecea (Betonica officinalis L.), in amestec cu podbal si cu izma.
- Izma (Mentha piperita L.), in amestec cu vinarita si podbal, in proportii egale. Se folosesc doar frunze, amestecul se lasa o noapte in apa indulcita cu miere, apoi se usuca bine, se toaca marunt si se fac tigari.
- Amestec in cantitati egale, din arnica, izma, coada-calului, cretisor, usturoi, lemn cainesc, pedicuta, podbal, soc, vinarita.
Si sucurile sau infuziile de plante ajuta la eliminarea tigarilor.
- Cresonul este antidot al nicotinei. Trebuie folosit proaspat, sub forma de suc, 60-150 ml pe zi, in apa sau in supa rece.

- Podbalul combate tusea tabagica. Sucul se obtine prin presarea frunzelor si se consuma zilnic cate 2-3 lingurite, intr-o ceasca de supa sau de lapte fierbinte.
- Pedicuta se infuzeaza 10-15 minute, cu 5 grame din partile aeriene ale plantei, la 150 ml de apa. Se bea dimineata, la o ora dupa micul dejun, pana la abandonarea fumatului.

Radacina de obligeana, uscata si taiata marunt, se mesteca lent, apoi se scuipa, nu se inghite. Gustul acesteia diminueaza pana la anulare dorinta de a fuma.
Exista si alte metode blande de renuntare la tigari, pe care le vom aborda cu alta ocazie. Trebuie totusi sa amintim de fiecare data ca primul element ce contribuie la reusita este vointa ferma a persoanei in cauza.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU

Sanaa - orasul zidurilor masive

Sanaa - orasul zidurilor masive

Imprimare E-mail
Wednesday, 11 July 2007

 Capitala a Republicii Yemen din sud-vestul Peninsulei Arabice, orasul Sanaa (sau San'a) este invaluit in legenda. Se spune astfel ca Sem, fiul cel mare al biblicului Noe, a vazut, stand la poalele Muntelui Aibau, o pasare care purta in cioc o crenguta pentru a-si face cuib. A intrezarit in acest fapt un semn de la Dumnezeu si a urmarit pasarea care a lasat crenguta sa cada undeva, in apropierea muntelui Jebel Nugum, inalt de 2892 metri.

Hotarat sa se stabileasca aici, Sem si-a construit o casa in jurul careia s-a ridicat asezarea, avand initial numele lui, numita in secolul I Azel si in cele din urma San'a.

Unii istorici considera ca orasul a fost fondat in secolul I d.Hr. dar exista inca ruinele fortaretei Ghumdam, din anul 25 i.Hr. Arheologii socotesc de asemenea ca aici ar fi putut exista o fortareata din vremea Regatului Saba si ca aceasta „cetate" intarita le-a oferit oamenilor o anume siguranta, determinandu-i sa se stabileasca la o inaltime de peste 2000 de metri. Se pare ca aici a fost construit in vremuri stravechi si un templu, in zona orasului vechi.

Peste ani, evreii au construit o sinagoga, apoi tot aici s-a inaltat o biserica copta dar din anul 632 populatia a fost convertita la Islam. Devenita oras al moscheelor, San'a se mandreste cu 103 asemenea locasuri, ale caror minarete strapung cerul. Dintre acestea, 45 decorate in alb si albastru, exceptional de frumoase, se inalta printre casele din orasul vechi. Marea Moschee al-Jami al Kabir, construita in secolele VII-XI si Moscheea Jami Masjid, inaltata in secolul al VII-lea, sunt socotite adevarate minuni ale arhitecturii islamice.

In mileniul I San'a a devenit o asezare prospera, aflata la intersectia drumului caravanelor, dezvoltandu-si comertul si meseriile. Mesterii de aici, horticultori, fierari, sculptori in alabastru, tesatori au contribuit nu doar la infrumusetarea orasului ci si la bunastarea lui. Acesti mesteri au inaltat zidul de aparare din care jumatate mai exista si astazi, cea mai veche parte datand din secolul al III-lea.

De la acest zid si-a luat numele orasul, in limba araba San'a insemnand „bine aparat". Zidul avea o lungime de 12 kilometri, o inaltime de 14 metri si o grosime de 5 metri. Cele cinci intrari in oras au porti masive, impresionante, pazite noaptea de ostasi inarmati. Se remarca in mod deosebit poarta Bab al-Yaman ca un simbol al puterii si sigurantei.

Orasul a fost vizitat de europeni inca din secolul al XVI si toti au fost impresionati de frumusetea sa si de zidurile sale masive. Istoria nu a fost insa prea blanda cu aceasta minunata asezare, dar dupa distrugerile suferite in timpul Razboiului Civil de la sfarsitul secolului trecut, in 1990 San'a a devenit capitala Yemenului unit.

Aflat sub protectie UNESCO, orasul te imbie sa-i vizitezi vechile monumente: castelul Al-Kasar, caravanseraiul, antrepozitele, morile de susan actionate de camile, Palatul Imamului, gazduind Muzeul National. Orasul modern are, ca toate capitalele lumii, Universitate, aeroport si tot felul de alte edificii. Frumusetea lui o dau insa mai ales cele circa 4000 de case din orasul vechi, fiecare constituind o adevarata bijuterie.

Ceea ce uimeste insa este exceptionala lor varietate. Nu exista doua la fel. De fiecare data parapetele gradinilor de pe acoperisuri, stucaturile fatadelor si mai ales forma ferestrelor sunt altfel. Uneori exista grilaje filigranate, accentuand culoarea maronie a cladirilor. Zidarii au mostenit mestesugul din generatie in generatie, la fel si ceilalti mesteri care prin stradaniile lor au reusit sa mentina aerul medieval al orasului.

IRINA STOICA

Damasc - perla Orientului

Damasc - perla Orientului

Imprimare E-mail
Wednesday, 16 May 2007

 Asezata in sud-estul Asiei, capitala Siriei, orasul Damasc, este cea mai veche capitala din lume avand o continuitate pe aceeasi vatra de peste 4000 de ani. Inaltat in depresiunea-oaza Ghutah, la poalele rasaritene ale muntilor Anti Liban, Damascul apare pentru prima data pe lista geografica a faraonului Tutmes al III-lea, care l-a anexat in secolul al XV-lea i.Hr., dupa ce, in jurul anului 2500 i.Hr., primise statutul de oras.

Spre sfarsitul mileniului I i.Hr. devine capitala regatului arameilor. De fapt prima constructie sacra de aici a fost un altar ridicat de acestia in cinstea zeului lor, Hadad. Orasul este distrus de asirienii condusi de Tiglath-Pileser al II-lea in anul 732 i.Hr. si este mentionat ca resedinta provinciala asiriana pana sub Asurbanipal (668-627 i.Hr.). In perioada persana devine capitala satrapiei Trans-Eufrat, dar isi pierde stralucirea in timpul perioadei elenistice.

Sub stapanirea romana si bizantina (64 i.Hr. - 635 d.Hr.) renaste ca pasarea Phoenix si, in anul 635, este cucerit de arabi si devine capitala califatului care se intinde de la tarmul Oceanului Atlantic si Spania pana in Valea Indusului si Asia Centrala. Dupa anul 750 capitala califatului se muta la Bagdad si orasul ramane resedinta provinciala araba si apoi otomana pentru ca, in 1516, este ocupat de Selim I.

In aceasta ultima perioada este punctul de plecare al caravanelor, de pelerini musulmani spre locurile sfinte, Mecca si Medina. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Damascul este capitala Siriei, care si-a capatat independenta in 1946 dupa ce, in 1920, fusese data, de Liga Natiunilor, in grija Frantei. Vizitatorului i se oferea o larga paleta de constructii vechi si noi, deoarece toate civilizatiile care s-au perindat pe aceste locuri au lasat urme de netagaduit. Pe locul fostului altar ridicat in cinstea zeului Hadad s-a construit mai intai un templu impunator inchinat lui Jupiter.

Acesta a fost inlocuit de o bazilica crestina in apropierea careia a fost ridicata o sinagoga. La randul ei bazilica a fost inlocuita de o moschee omeyyada, adevarata capodopera a artei islamice, rezistand pana in zilele noastre. Cele trei nave ale constructiei se deschid spre o curte interioara, impodobita cu coloane pe margini iar mozaicurile, gravurile, sculpturile si feroneria care impodobesc cladirea fac din aceasta cea mai importanta moschee din oras.

Aici se afla multe relicve de pret printre care se spune ca exista si capul Sfantului Ioan Botezatorul, numit de musulmani profetul Yahua. De asemenea traditia spune ca patriarhul Avraam s-a nascut la Damasc si ca aici este locul in care Abel a fost ucis de fratele sau, Cain.

Capela Anania din estul orasului evoca revenirea vederii lui Saul, cel care, dupa ce o vreme a prigonit crestinii, s-a pocait devenind Apostolul Pavel. In Evul Mediu, Damascul a jucat un rol important in dezvoltarea medicinii. In 1154 a fost construit spitalul Maristan Nuri, unul dintre cele mai moderne asezaminte de acest fel ale timpului. Aici doctorii lucrau pe specialitati, avand la dispozitie si o imensa biblioteca de specialitate.

Damascul modern a redevenit „perla Orientului” cum fusese numit de imparatul roman Iulian in secolul al IV-lea. Vechiul centru este dominat de turnurile fortaretelor, de vile si mausolee acoperite, care te fac sa ignori traficul infernal si constructiile mai noi nu intotdeauna inspirate. Vechea baie Nuredin evoca insa traiul placut si civilizat pe care locuitorii l-au indragit dintotdeauna.

Turnurile moscheelor si medreselor - acele scoli islamice atat de cunoscute in lumea musulmana - strapung cerul si o profetie islamica spune ca pe varful inalt al Moscheei Omeyyazilor va cobori Iisus la Judecata de Apoi.

IRINA STOICA

Alhambra - miracol al artei islamice

Alhambra - miracol al artei islamice

Imprimare E-mail
Thursday, 11 January 2007

 Palatul Alhambra din Granada este unul dintre cele mai cunoscute minuni arhitectonice ale Spaniei. Granada a fost ultimul refugiu al stapanirii islamice din Peninsula Iberica. Marile orase in care aceasta putere se afirmase ca stapanitoare au inceput sa fie cucerite de crestini: Cordoba, capitala fostului califat in 1236, iar Sevilla in 1248. Fondatorul dinastiei Nasrid, Muhamad I (1232-1272) a reusit sa pastreze autonomia micului regat al Granadei, acceptand sa fie vasal al regelui Castiliei.

Autonomia a luat sfarsit in 1492 cand Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia au cucerit Granada, marcand astfel sfarsitul reconquistei. Constructia palatului a fost inceputa de sultanul Nasrid in 1238. Totul era o dovada de cultura, gust si rafinament, structura arhitecturala inspirandu-se nu doar din arta islamica ci si din cea greaca si romana. Una dintre trasaturile caracteristice decoratiei interioare este scrierea versurilor pe coloane si pe pereti, cu acele inflorituri specifice epocii.

Palatul fortareata este construit pe varful unui deal iar numele sau provine din „al-Qalat al Hamra” ceea ce insemna „castelul rosu”, culoare datorata caramizilor si solului din jur. Muhamad a inaltat castelul pe locul unei fortarete mai vechi. Peretii au fost ridicati inainte de sfarsitul anului si apoi a fost construit un canal de apa din rau, constructia fiind nu doar o resedinta ci avand si un caracter militar.

Dintre sultanii care i-au urmat lui Muhamad I cea mai mare contributie in continuarea constructiei a avut-o Yusuf (1333-1354) cand unele turnuri au fost decorate bogat dupa gustul curtii. Remarcabile in acest sens sunt Turnul Camares si Turnul Captivilor dar apogeul Alhambrei a fost atins sub domnia lui Muhamad al V-lea (1354-1359 si 1362-1391) cand a fost creat Palatul Leilor in jurul curtii cu acelasi nume si Curtea Mirtului.

Nu se cunoaste numele mesterilor care au lucrat aici. cladirile intregului complex sunt facute din caramida si concretiuni, mai putin piatra cioplita, iar marmura este acceptata numai la pavaj, coloane si capiteluri. Ornamentatia este din lemn, ceramica si stucatura, aceasta din urma cu adevarat remarcabila cu motive si inscriptii vegetale. In spatiul fortaretei se afla trei sectiuni distincte: Alcazaba, situata la cea mai mare inaltime, folosita numai in scopuri militare, Medina si palatele. Din cele sapte palate cate au fost odinioara au ramas numai doua: Palacio de Comares si Palacio de los Leones.


Un rol major in aceste palate il au curtile, presarate de bazine si fantani. Deosebit de complexa si elaborata este Curtea Leilor din palatul cu acelasi nume, inconjurata de un portic cu 124 de coloane si avand in mijloc faimoasa fantana cu lei. In apropiere de Alhambra se afla Palatul Belvedere construit de sultanul Muhammad al II-lea (1272-1302), de fapt o casa mai mare devenita celebra datorita minunatelor sale gradini.

Dupa cucerirea Granadei de crestini s-au facut in Alhambra o serie de schimbari cu insemnatate politica si simbolica. Imparatul Carol al V-lea si-a construit chiar un palat proiectat de arhitectul Pedro Machuca in 1527. Dupa el nu au mai fost facute alte constructii ci doar reparatii si restaurari. In secolul al XIX-lea artistii occidentali au privit-o ca pe un loc fabulos imbibat de exotism. Asa a intrat ea in constiinta noastra, armonia ei stilistica facandu-ne sa o privim ca pe un miracol al artei islamice.

IRINA STOICA

Moscheea - biserica din Cordoba

Moscheea - biserica din Cordoba

Imprimare E-mail
Thursday, 17 August 2006

 Una dintre cele mai stralucite constructii ale Cordobei, adevarat simbol al unei istorii zbuciumate, este Marea Moschee - La Mezquita. In secolul al X-lea orasul andalez aflat in sudul Spaniei era considerat cel mai infloritor din Occident. Capitala musulmana a dinastiei Omeizilor (756-1031), Cordoba a fost impodobita in aceasta perioada cu cladiri minunate: palate si mochei. Marea Moschee a fost inceputa la sfarsitul secolului al VIII-lea si, la vremea respectiva, era a treia ca marime din lumea islamica. Privita din exterior avea aspectul unei fortarete de forma dreptunghiulara cu ziduri de culoarea mierii sprijinite de contraforturi si cu o multime de creneluri. Zidurile atingeau in unele locuri o inaltime de 10 metri. In interiorul acestora erau curtea cu fantani, copaci umbrosi si flori care inmiresmau aerul si salile de rugaciune cu multimea coloanelor si arcadelor si peretii impodobiti cu mozaicuri si inscriptii. Moscheea se inalta pe un teritoriu considerat sacru. Aici se ridicase, in vremea Imperiului Roman un templu inchinat zeului Ianus. Pe la mijlocul secolului V, Cordoba a fost cucerita de vizigoti, care trecusera la religia crestina.

Templul lui Ianus a fost transformat in biserica Sf. Vincent, ramanand sub aceasta forma pana in anul 711, cand Spania a fost invadata de o armata musulmana formata din arabi si berberi nord-africani. Cunoscuti sub numele de mauri, au preluat controlul unei mari suprafete din tara si a unor obiective de interes pentru populatie. Ei au transformat jumatate din biserica Sf. Vincent in moschee, permitand crestinilor sa foloseasca mai departe cealalta jumatate. Acest mod pasnic de convietuire a doua religii diferite a luat sfarsit in timpul lui Abd ar-Rahman I (756-788) din dinastia Omeiazilor.

In anul 784 el a inceput lucrarile la Marea Moschee ingloband si vechea biserica. Vreme de doua secole edificiul a fost largit si infrumusetat de succesorii sai. Constructia initiala simpla, cu 11 coloane a fost extinsa spre sud de Abd ar-Rahman al II-lea (822-852), fiul celui dintai. El a adugat 8 coloane si, in secolul urmator, califul al-Hakam al II-lea i-a dublat aproape suprafata. Califul a ramas vestit prin distrugerea viilor din Spania deoarece Coranul interzicea consumul vinului.

Ultimele modificari au fost facute in anul 987 prin eforturile vizirului al-Mansur, fiul lui al-Hakam. Monumentului i s-au adaugat inca opt coloane si i s-a largit suprafata dupa cumpararea terenurilor din jur printre care si cel au unei vaduve care a refuzat sa se mute pana nu a primit in schimb o casa si o gradina cu un palmier la fel de frumos ca al ei. La sfarsitul secolului al X-lea moscheea atinsese un adevarat punct culminant atat ca dimensiuni cat si ca splendoare. In 1236 Cordoba este cucerita de regele crestin al Castiliei, Ferdinand al III-lea, si moscheea redevine biserica crestina. Aproape trei secole a functionat astfel facandu-i-se putine modificari.

In 1523 insa imparatul Carol al V-lea, ignorand vointa consiliului local al orasului, a cedat dorintei unor clerici, aproband constructia unei catedrale in forma de cruce in mijlocul moscheei. Noua structura se ridica deasupra acoperisului moscheei si pentru constructia ei au fost daramate coloane, arcade si parti din tavanul de lemn. Imparatul a fost profund dezamagit de efectul pe care-l producea noul edificiu declarand: „...ati inlocuit cu ceva ce se poate vedea oriunde ceea ce era unic”. O mare parte din moschee a ramas insa neatinsa si alaturarea celor doua mari religii poate preconiza intr-un anume fel, la o scara istorica, momentul cand cu totii ne vom inchina aceluiasi Dumnezeu, care este unul singur.

IRINA STOICA

Moscheea albastra

Moscheea albastra

Imprimare E-mail
Wednesday, 23 January 2008

 Dintre culorile cu care bunul Dumnezeu a binecuvantat aceasta lume, albastru pare sa satisfaca gusturile tuturor. Este culoarea cerului si a marii, a credintei si a puritatii. Nu surprinde pe nimeni folosirea lui in decorarea templelor din cele mai diferite colturi ale lumii. De la Capela Sixtina si frescele Voronetului, pana la Moscheea Regala din Ispahan, albastrul domina si incanta in acelasi timp. Una dintre minunile Istanbulului, orasul asezat pe doua continente, este cunoscuta si ea sub numele de Moscheea Albastra.

Marea moschee se ridica la est de vechiul hipodrom in fata Sfintei Sofia. A fost inaltata chiar ca o contrapondere a acesteia de catre Sultanul Ahmet I, care avea la vremea respectiva numai 20 de ani. Constructia a fost realizata dupa planurile arhitectului Mehmet Aga, unul dintre discipolii marelui Sinan.

Tot el a fost cel care a condus lucrarile, iar numele edificiului, „Moscheea albastra”, se trage de la culoarea tiglelor cu care este acoperita. Sultanul a folosit in general moscheea ca o scena pentru declaratii religioase si politice. Aici erau celebrate marile sarbatori si tot de aici porneau pelerinii in calatoria lor spre Mecca.

Moscheea Albastra este unicul monument de acest fel cu sase minarete. Legenda spune ca sultanul Ahmet, plecand in pelerinaj spre Mecca, i-a cerut arhitectului sa ridice minarete de aur. Arhitectul a considerat lucrul absolut imposibil si profitand de paronimia (in limba turca) a cuvintelor „aur” si „sase”, respectiv „Altin” si „Alti” a inaltat sase minarete.

Asemenea Moscheei lui Sulleyman, Moscheea Albastra este compusa din trei parti: curtea exterioara, curtea interioara si domul central. In curtea exterioara se intra printr-o poarta aflata in partea de vest. Deasupra portii, in semn de respect pentru Dumnezeu, atarna un lant, datorita caruia chiar si sultanul trebuia sa se aplece cand intra pe aici calare.

Printr-o poarta frumoasa, cu decoratii in forma de stalactite, se patrunde in curtea interioara, care avea aceleasi dimensiuni ca sala de rugaciune, 64 pe 72 metri. Curtea este inconjurata de 26 coloane de granit si, in mijloc, se afla o fantana octogonala. Trei porti duc spre moscheea, al carei interior este aproape patrat. Lumina patrunde prin 260 de ferestre.

In timpul Ramadanului, cand lumina, in care se reflecta culoarea albastra a tiglelor, cade pe covoarele rosii, asternute special, efectul este fascinant. Patru piloni mari, acoperiti cu marmura, sustin domul, inalt de 43 de metri, cu un diametru de 23,5 metri si inconjurat de semidomuri. Galeria (mezaninul femeilor) margineste sala pe trei parti si are cele mai frumoase motive ornamentale realizate din ceramica de Izmir din secolul al XVII-lea. De cand Islamul a interzis reprezentarea lui Dumnezeu intr-o forma umana, peretii sunt decorati cu motive florale, o abundenta de crini, garoafe, lalele si trandafiri, cu mult verde si albastru, si minunate inscriptii aurii.

Mihrabul, decorat cu marmura, este o adevarata opera de arta, scaunul de rugaciune si usile de lemn sunt incrustate cu fildes si perle, iar loja sultanului este impodobita cu bare de bronz aurit. In curtea exterioara se afla mormantul lui Ahmet I, Scoala de Coran si un mic pavilion al sultanului, cu acces spre loja de rugaciune. Din 1978 in acest pavilion a fost deschis un mic muzeu.

IRINA STOICA

CU BAIA PRINTRE SECOLE

CU BAIA PRINTRE SECOLE

Imprimare E-mail
Monday, 22 May 2006
Pentru omul modern, baia reprezinta nu doar o necesitate, dar si o obisnuinta, deoarece nu putini sunt aceia care se imbaiaza nu atat spre a-si curata corpul, ci spre a se relaxa, dupa o zi de munca istovitoare, apeland la baie ca la un ritual binefacator. Dar nu intotdeauna lucrurile au stat asa. Pentru omul modern, baia reprezinta nu doar o necesitate, dar si o obisnuinta, deoarece nu putini sunt aceia care se imbaiaza nu atat spre a-si curata corpul, ci spre a se relaxa, dupa o zi de munca istovitoare, apeland la baie ca la un ritual binefacator. Dar nu intotdeauna lucrurile au stat asa. Si oricat ar parea de curios, au existat epoci in care accesul la bai era fie ingradit, fie privit ca un pacat, cand baile erau distruse, fiind considerate focare de epidemii sau „catedrale ale carnii”. O privire de ansamblu asupra baii, de-a lungul timpului, incercam sa va oferim, in randurile urmatoare.

Remediu pentru boli

Desi elemente care sa ateste ca baia, in acceptia moderna a termenului, era cunoscuta si utilizata si de primele populatii aparute pe scena istoriei – sumerian, asirian, babilonian etc. –, cel care face prima mentiune scrisa la „baie” este Homer, in a sa „Iliada”, unde vorbeste despre pasiunea grecilor pentru imbaiat. Ruinele unei bai descoperite in orasul Olynthus si datand de pe timpul lui Alexandru Macedon, ne confera o imagine asupra bailor grecesti. Apa era adusa de la mari distante, din izvoarele montane, prin intermediul unor conducte din lut ars. Cazile aveau forma unor vase largi din marmura, in care oamenii stateau in picioare, urmand sfatul lui Hippocrat, potrivit caruia era mai sanatos sa faci baie stand in picioare decat tolanit. De asemenea, cum acelasi Hippocrat sustinea ca baile cu apa rece erau un remediu pentru majoritatea bolilor, grecii ii urmau cu sfintenie sfaturile. De altfel, ei insisi considerau ca a te imbaia cu apa calda era un obicei „feminin” si de aceea, baia lor consta in aruncarea mai multor galeti de apa pe cap, fie iarna, fie vara!

Caligula isi petrecea zile intregi in baie!

Dintre toate popoarele lumii, insa, cei care au avut un veritabil cult al baii au fost romanii. Devenite, o data cu epoca imperiala, „cafenele” sui-generis, in care se intalnea toata crema intelectualitatii latine, baile, sau „termele” romane erau construite dupa un model standard, respectat cu sfintenie, singurul lucru care varia fiind marimea constructiei – cea mai mare baie fiind a imparatului Diocletian, cu o capacitate de 6000 de locuri! Aproape ca nu exista roman care sa nu aprecieze baia, desi Seneca, faimosul filosof, sustinea ca singura modalitate laudabila de a face trupul sa transpire este nu baia, ci munca fizica grea! Dar prea putini se sinchiseau de moralistul Seneca, iar despre unii imparati, precum Tiberiu sau Caligula avem informatii cum ca si-ar fi petrecut zile intregi in terme!
Fiecare baie romana continea patru sali. Prima dintre ele, numita tepidarium, era cea mai larga si mai luxoasa din toata terma. Aici, clientii se relaxau in apa racoroasa a bazinului si erau unsi de catre sclavi cu uleiuri parfumate. Urma trecerea in caldarium, o sala plina cu cazi individuale, umplute cu apa calda si incalzite de un urias cazan, plasat chiar sub podeaua de piatra. In laconicum, clientul statea foarte putin timp, fiind supus unui masaj aspru, urmat de curatirea pielii cu o lama de silex, numita strigil. In fine, ultima sala, frigidarium, continea o pisicina cu apa foarte rece, destinata revigorarii organismului.

„Catedralele carnii”

Caderea Imperiului Roman de Apus a dus si la un dezinteres generalizat fata de igiena. Noii stapani, barbarii veniti din stepele Asiei, nu aveau nici cea mai mica inclinatie spre curatenie, iar distrugerea uriaselor terme romane a facut ca si interesul populatiei autohtone pentru imbaiat sa scada. Nu-i de mirare ca in aceste conditii, din cauza mizeriei, apar plagi cumplite, precum ciuma sau holera, puse insa de Biserica crestina, ce incepea sa detina un rol de prim rang in societate, pe seama unei pedepse divine. Mai mult, sacerdotii crestini numesc termele „catedrale ale carnii”, facand aluzie la orgiile desfasurate aici, pe timpul romanilor, si lumea, temandu-se de focul Gheenei, incepe sa le ocoleasca si mai mult...

Cea mai costisitoare baie

Cu totul altfel stau lucrurile la arabi, care, in aceeasi perioada cand Occidentul era terorizat de ciuma, sunt ocoliti de epidemii tocmai datorita curateniei in care-si duc viata cotidiana. Baile arabe, numite „hammam”, au proliferat o data cu raspandirea islamismului, Mahomed insusi incurajandu-i pe evlaviosii sai adepti sa se imbaieze. De retinut ca arabii nu faceau niciodata baie in albii individuale, ci preferau bazinele largi, in care apa trebuia sa fie incalzita. In 642, cand ei au capturat Alexandria, baile romane din acest oras au fost incalzite, timp de sase luni, cu pergamente si papirusuri din faimoasa biblioteca Ptolemeica! In acest fel, 700.000 de manuscrise antice au fost distruse, fapt unanim considerat astazi drept cel mai mare „cataclism cultural” din istoria omenirii. Baia la mahomedani avea insa si o componenta religioasa. Inainte de a intra intr-o moschee, barbatii erau obligati sa treaca mai intai pe la hammam, iar construirea unui asemenea stabiliment il absolvea pe „sponsor” de pacate. Din acelasi motiv, constructorul dadea de veste intregului oras despre initiativa sa, invitandu-i pe localnici, bogati si saraci, sa faca baie gratis in hammam-ul lui. Femeile musulmane, care nu aveau voie sa se imbaieze alaturi de barbati, puteau totusi sa intre aici dupa ce nasteau sau atunci cand erau bolnave. Legea islamica prevedea ca, in cazul in care sotul ii refuza accesul la hammam, consoarta era indreptatita chiar sa divorteze!

Nasterea in baie alunga duhurile rele

Una dintre cele mai bizare, dar si mai placute modalitati de scaldat o constituie, fara indoiala, baia ruseasca. Temperaturile scazute si apa fierbinte duceau la formarea unui abur dens, privit ca o binefacere de catre toti cei ce simteau pe propria piele capriciile iernii rusesti. Prima referire la baile rusesti apare intr-un tratat semnat intre rusi si bizantini, in 906, prin care se stipula ca negustorilor rusi aflati in Constantinopol sa li se permita sa-si construiasca aici o baie „dupa obiceiul lor”. Dar prima descriere a unei „bania” o consemnam intr-o cronica din anul 1113. Ea se refera insa la calatoria misionara a Apostolului Andrei, despre care se scrie ca ar fi intalnit acest obicei la popoarele slave, de dincolo de Volga: „Acesti slavi se imbaiaza in mari cazi de lemn, in care intra toti dezbracati si incep a se biciui, pe spate, cu legaturi de urzici, atat de rau ca ai zice ca n-o sa mai scape cu viata. Apoi se arunca in apa rece si isi revin, dar baia asta unui strain i se pare nu un lucru placut, ci o tortura”. Neobisnuitele bai rusesti au fost totusi apreciate de majoritatea calatorilor straini ce au vizitat Moscova, in secolele urmatoare, printre ei aflandu-se si celebrul curtezan Giovanni Casanova, ce se lauda chiar ca ar fi avut parte de o fantastica partida de amor in „bania”! Pentru rusi, baia nu avea doar rolul igienic, ci si unul de protectie impotriva spiritelor rele care, in acceptia populara, ar declansa bolile. Nu-i de mirare ca momentele importante ale vietii erau puse in legatura cu atributele magice ale baii. Rusoaicele au fost primele femei care au nascut in apa, tocmai pentru a-si proteja pruncii de influenta spiritelor demonice. Imediat dupa nastere, moasa copilului isi baga mainile in apa, le scutura si striga: „Asa cum se duce apa de pe palmele mele, asa sa se duca raul de la acest slujitor al Domnului”.

„Regele Soare” se scalda in aur, nu insa si in apa...

In secolele XVII-XVIII, pana la Revolutia franceza, Europa Occidentala va cunoaste, in mod paradoxal, o moda a „nespalarii”, moda data de insisi suveranii epocii. Despre Ludovic al XIV-lea se stie cu siguranta ca nu s-a imbaiat complet decat de doua ori in viata. In rest, „baia” lui consta in stergerea mainilor si a fetei cu un prosop inmuiat in apa de trandafiri. La fel de certata cu sapunul era si favorita urmasului sau, doamna de Pompadour, care, pentru a se apara de paduchii ce-i misunau sub peruca folosea o bagheta de aur, terminata cu o gheara, pentru scarpinat... La cumpana secolelor XVIII-XIX, baile publice reapar si in paralel se dezvolta si industria sapunului, produs devenit accesibil tuturor categoriilor sociale. Sporirea constanta a nivelului de trai la orase aduce cu sine introducerea, mai intai in castele si vile, apoi si in casele oamenilor simpli, a apei curente. Fenomenul ia o amploare si mai mare o data cu producerea energiei electrice si aparitia incalzirii centrale, ajungandu-se pana intr-acolo incat, la construirea oricarei cladiri, sa se prevada expres dotarea ei cu sali de baie.

Alp Arslan, temutul "leu al desertului

Alp Arslan, temutul "leu al desertului"

Imprimare E-mail
Wednesday, 21 June 2006

 Muhammed ben Da’ud, cel de-al doilea sultan din dinastia turcilor selgiucizi, stranepotul lui Seljuk, fondatorul acestei dinastii, a fost unul dintre cei mai viteji conducatori care au trait vreodata in Orientul Mijlociu. Numele de Muhammed si l-a luat spre a-l cinsti pe Profet, atunci când s-a convertit la islamism, dar pentru generatiile urmatoare, el va ramâne cunoscut drept Alp Arslan - "leul cel curajos".

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limba...

Dupa ce in tinerete a primit o educatie demna de un print, in 1059, el ii urmeaza tatalui, Da’ud, ca rege al Khorasanului. Impresionat de calitatile fizice si mai ales morale ale nepotului sau, unchiul lui Muhammed, Togrul-Beg, care nu avea copii, se decide sa-i lase lui mostenire regatul, cuprinzând teritoriile actuale ale Iranului si Irakului. Astfel, tânarul devine unic stapânitor al Persiei stravechi, de la Ox la Tigru. Dar vizirul lui Togrul-Beg, Qunduri, alaturi de alti mari demnitari, s-au simtit lezati in demnitatea lor de aceasta alegere. Ca urmare, l-au sprijinit pe un puternic feudal local, emirul Suleiman, in lupta pentru tron.

Dovedind ca valoarea nu asteapta ca timpul s-o masoare, Muhammed a pornit imediat impotriva rebelilor si i-a zdrobit. Apoi, dupa intoarcerea triumfala la Bagdad, a pornit impotriva triburilor de oghuzi, ce traiau la nord de Marea Aral. Inspaimântate de vitejia si hotarârea noului conducator al selgiucizilor, triburile i s-au inchinat fara lupta. In anul urmator, cel care deja incepuse sa fie numit Alp Arslan s-a napustit impotriva Fatimizilor egipteni, capturând bogatul oras Alep.

Incercarile lui de a consolida regatul astfel creat au fost sprijinite de intelepciunea si abilitatea Marelui Vizir, Nizam ul-Mulk, diplomat de prestigiu, numit chiar de catre un istoric "un Talleyrand cu turban". Ca majoritatea conducatorilor antici si medievali, dorinta lui Alp Arslan era de a recrea imperiul lui Alexandru Macedon. Stapânind deja Orientul Mijlociu, el a cautat sa ocupe Anatolia si sud-estul Europei, dorinta ce-i va mâna, peste câteva veacuri, si pe sultanii turci din stirpea lui Osman. Dar un zid ii statea in cale, impiedicându-l sa-si vada visul cu ochii: imperiul bazileilor.

Este adevarat, un zid ros de vreme, macinat de nenumaratele invazii ce trecusera peste el, dar inca puternic si strajuind o buna parte a Asiei Mici si Balcanilor. Alp Arslan a pornit, in fruntea cavaleriei sale, cucerind in 1064 Armenia si Georgia. In 1068, Alp Arslan va ataca din nou Bizantul. Asumându-si personal conducerea ostilor bizantine, imparatul Romanus IV Diogenes l-a infruntat in Cilicia. In trei batalii sângeroase, turcii au fost invinsi si alungati peste Eufrat.

Manzikert - inceputul sfârsitului pentru bizantini

Bazileul nu s-a multumit insa doar cu atât, ci s-a indreptat spre rasarit, catre lacul Van, in fruntea a o suta de mii de soldati. In acest timp, Arslan se afla in Armenia, cu treizeci de mii de calareti si era permanent instiintat, printr-o vasta retea de spioni, asupra miscarilor inamice, in vreme ce Romanus nu avea habar de localizarea trupelor turcomane. Faptul ca orbecaia practic in plina zi, cautând sa dea de urma adversarului, nu l-a impiedicat pe nechibzuitul bazileu sa-si desparta trupele, savârsind astfel o gafa imensa. Romanus a ajuns la fortareata Manzikert, cucerind lesne zidurile cetatii, la 23 august 1071.

 A doua zi, cautând furaje pentru cai, prin imprejurimi, ariegarda bizantina a descoperit ca fortele turcomane se apropiau si au dat alarma. La caderea serii, calaretii lui Arslan s-au ivit pe dealurile din apropiere, transformând orice posibil contraatac bizantin intr-o adevarata sinucidere. In acea noapte, calarimea usoara a lui Alp Arslan a hartuit neintrerupt tabara bizantina, la lumina flacarilor. Spionii sultanului au luat legatura cu mercenarii pecenegi si turcomani din oastea bazileului si i-au convins sa i se alature lui Arslan. Om de onoare, sultanul i-a propus termeni de pace imparatului, dar Romanus nici nu a vrut sa auda. Trufia avea sa-i fie pedepsita, caci dupa una dintre cele mai aprige lupte ale perioadei medievale, bizantinii au fost zdrobiti si zeci de mii de cadavre au ramas pe câmpul de bataie. Cea mai mare armata adunata vreodata de imparatii bizantini, floarea cavaleriei bizantine, acei temuti kataphraktoi, a pierit la Manzikert. Insusi bazileul a cazut prins, in iuresul luptei.

Adus in fata sultanului, insângerat, prafuit si sleit de puteri, Romanus se astepta, desigur, sa fie executat, dar Alp Arslan a dovedit ca nu este doar viteaz, ci si marinimos. "Ce-ai fi facut cu mine daca as fi stat inaintea ta, prins?", l-a intrebat el pe captiv, iar acesta i-a raspuns: "Poate ca te-as fi ucis, ori te-as fi aratat plebei, pe strazile Constantinopolului, facându-te de ocara". "Pedeapsa mea va fi mai grea. Te voi ierta si am sa te eliberez numaidecât". Intr-adevar, sultanul a poruncit ca Romanus sa fie pus in libertate, ba mai mult, l-a incarcat de daruri, inainte de a-l lasa sa plece, insotit de soldati turci, care sa-l pazeasca pe drum.

Victoria lui Alp Arslan a inclinat total balanta situatiei din Orientul Mijlociu in favoarea musulmanilor. Manzikert a insemnat inceputul dominatiei islamice in Asia Mica. Dupa aceasta lupta, a urmat o cucerire sistematica a intregii Anatolii, pâna la coastele Marii Egee. Desigur ca vitejia lui Alp Arslan nu ar fi pretuit atât daca n-ar fi fost insotita de intelepciunea principalului sau sfetnic. Atât in timpul lui Alp Arslan, cât si pe durata domniei fiului sau, Malik Shah, acesta va pune temelia unei organizari statale de exceptie, a carei unitate de baza o vor constitui fiefurile militare, guvernate de printi selgiucizi.

Tot la sugestia lui Nizam ul-Mulk, Alp Arlsan va incerca si va reusi sa-i transforme pe calaretii sai nomazi intr-o natiune sedentara, fapt care-i va permite sultanului sa ridice o armata numeroasa dar disciplinata, cu o solida baza logistica. Birurile platite de negustorii straini ce tranzitau tara erau de asemenea folosite pentru inzestrarea armatei si purtarea razboaielor.

"Vanitatea mi-a adus pieirea"

In ultimii ani de domnie, sultanul si-a indreptat atentia spre est, incepând cucerirea Turkestanului, vatra stramosilor sai. Insotit de o numeroasa armata, el a avansat spre malurile fluviului Ox, unde a fost nevoit sa cucereasca mai intâi câteva garnizoane, spre a nu risca sa-i fie taiate liniile de aprovizionare.

 Furios pe rezistenta opusa de guvernatorul uneia dintre ele, Yussuf el-Harezmi, sultanul a uitat de marinimia ce-l caracteriza si l-a condamnat la moarte. Dar, inainte ca garzile sa intervina, prizonierul s-a repezit, cu un hanger ascuns la brâu, asupra sultanului. Alp Arslan nu si-a pierdut cumpatul si a ordonat oamenilor sai sa stea deoparte; scotându-si arcul, l-a incordat si a tintit spre atacator.

Insa o clipa de neatentie a fost suficienta pentru ca temerarul suveran sa alunece, sageata sa-si greseasca tinta, iar pumnalul prizonierului sa-l loveasca direct in piept. Rana s-a dovedit mortala si dupa câteva zile, Alp Arslan zacea fara suflare. Desigur ca asasinul a fost apoi masacrat de ostasii sultanului. "Vai, a spus Arslan, inainte de a-si da sufletul, inconjurat zi si noapte de vitejii mei, ar fi trebuit sa-i las sa aiba grija de mine. Vanitatea mi-a adus pieirea. Am uitat de prudenta si iata-ma aici, zacând in agonie. Amintiti-va de mine si niciodata nu lasati trufia sa va covârseasca intelepciunea".

Astfel s-a sfârsit unul dintre cei mai viteji razboinici medievali, cel care, daca ar fi trait, ar fi cucerit poate mai multe pamânturi decât Ginghis-Han sau modelul sau, Alexandru Macedon. Pe piatra lui de mormânt stau scrise urmatoarele cuvinte, avertisment adresat tuturor celor dornici de marire si de cuceriri: "O, voi ce ati vazut grandoarea lui Alp Arslan inaltându-se pâna la cer, luati aminte! Sub negrul pamânt el zace acum..."

GABRIEL TUDOR

Nefericita cruciada a saracilor

Nefericita cruciada a saracilor

Imprimare E-mail
Thursday, 13 July 2006

 Expeditii militare purtate in numele credintei crestine, dar urmarind mai curând scopuri mercantile, cruciadele au reprezentat un moment de rascruce in istoria medievala, influentând evolutia statelor din Europa si Orientul Mijlociu pentru multe secole. Dintre toate aceste incursiuni militare ce urmareau cucerirea Tarii Sfinte si a sacrului mormânt al Mântuitorului, fara indoiala ca cea mai spectaculoasa si mai dramatica a fost cea numita „a saracilor". Puternica in fervoare religioasa dar slaba din punct de vedere al conducerii si disciplinei, ea este emblematica pentru intelegerea mentalitatii omului medieval.

„E voia lui Dumnezeu!"

Dupa o cariera ecleziastica fulgerator de rapida, episcopul francez Ode de Lagery este ridicat pe scaunul Sfântului Petru si, luându-si ca papa numele de Urban al II-lea, va reusi sa restaureze in doar câtiva ani prestigiul Bisericii Catolice. In martie 1095, el a gazduit primul conciliu al pontificatului sau, la Piacenza. Printre problemele discutate s-a aflat si cererea imparatului bizantin Alexius I Comnen de a primi ajutor in lupta contra turcilor, care ravaseau Tara Sfânta. Impresionat, Papa a convocat un nou conciliu, la Clermont, unde a facut apel la organizarea unui razboi sfânt impotriva „pagânilor". Proclamatia sa a fost primita de uriasa multime adunata acolo cu strigate de „Dieu le volt!" (E voia lui Dumnezeu!).

Evreii - primele victime ale cruciadei

Desi Petru Ermitul, cunoscut si ca Petru din Amiens, nu-l vazuse pe Papa nici macar de departe, asta nu l-a impiedicat sa sustina ca el personal il convinsese pe suveranul pontif sa trâmbiteze cruciada. Gratie talentului sau oratoric iesit din comun, Petru avea sa se impuna de facto ca lider al expeditiei in Tara Sfânta. Fost mercenar, Ermitul era de-acum un om batrân si scund, imbracat in zdrente si care de ani de zile nu mai cunoscuse binefacerile unei bai. Nu mânca decât peste si vin si pentru evlavia lui era considerat un om sfânt.

 Cu câtiva ani mai inainte, el fusese in Palestina, dar nu reusise sa ajunga la Ierusalim. Predicile sale inflacarate aveau sa atraga pentru cauza cruciadei peste 15.000 de oameni, condusi de personaje stranii, precum Walter cel fara de avere, Walter cel fara un sfant sau Gottschalk. Aceasta adunatura de „calici", multi insotiti de numeroasele lor familii, pornita spre Orasul Sfânt, i-a ingrozit atât pe Alexius cât si pe Urban, care doreau sa trimita impotriva turcilor soldati, nu cersetori.


In primavara lui 1096, Petru s-a oprit la Köln pentru a strânge banii necesari expeditiei. I-a obtinut jefuindu-i pe negustorii si bancherii evrei, pe care-i numea „ucigasii lui Christos"; de altfel, cruciatii au fost insufletiti de un puternic anti-semitism, zeci de mii de evrei din intreaga Europa Centrala cazându-le victime. Enervat de incetineala cu care se derulau lucrurile, Walter cel fara un sfant a plecat din Franta direct spre Palestina, cerând permisiune de trecere de la regele Ungariei, Koloman. Lucrurile au mers bine pâna când cetele lui Walter au ajuns in orasul Semlin (acum Zemun), la frontiera cu Imperiul Bizantin.

Furtisagurile faptuite de cruciati i-au scos din sarite pe oraseni si conflictul n-a intârziat sa se declanseze. A urmat un masacru ingrozitor, in care pietele si casele au fost arse si mii de unguri ucisi. De teama represaliilor, cruciatii au trecut imediat granita cu bizantinii, continuând distrugerile, in cautare de hrana si furaje pentru cai.

Macelariti de turci

In acest timp, armata lui Petru Ermitul, numarând aproape 20.000 de oameni ajunsese si ea la granita ungara. Dupa câteva ciocniri sporadice cu mercenarii pecenegi ai regelui Koloman, cruciatii au pradat cumplit Belgradul, indreptându-se apoi spre Sofia. Pradaciunile la care s-au dedat in drumul lor l-au determinat pe guvernatorul bizantin sa atace trupele risipite ale cruciatilor. Multi dintre ei au fost ucisii, altii luati prizonieri. Petru si-a pierdut visteria si, insotit de ramasitele oastei sale, a ajuns la Constantinopol, sub escorta trupelor bizantine, la 1 august.

 Cersetorii adunati din tot Occidentul au ramas uluiti la vederea splendidelor edificii ale capitalei bizantine dar si-au revenit repede din uimire si au inceput sa fure tot ce le cadea in mâini, pâna si plumbul de pe acoperisurile bisericilor! Alexius a inchis ochii la aceste faradelegi si i-a sfatuit sa astepte sosirea celeilalte cruciade, cea a „cavalerilor", ce constituia mândria aristocratiei europene. Petru Ermitul nici n-a vrut sa auda si s-a indreptat spre teritoriile aflate sub stapânirea turcilor, unde cruciatii francezi de sub conducerea lui Walter ajunsesera deja.

Francezii au inaintat spre Nicaea (astazi orasul Iznik), masacrându-i pe toti locuitorii intâlniti, fara insa sa poata cuceri cetatea aparata de ziduri si turnuri puternice. Intre timp, la Nicaea au ajuns si cruciatii lui Petru Ermitul, care au inceput sa intreprinda raiduri pradalnice in imprejurimi. Intr-unul dintre acestea, condusi de un anume Rainald, cruciatii francezi au cucerit cetatea Xerigordon, vazându-se insa imediat inconjurati de turci. Occidentalii sufereau atât de tare de sete incât au taiat venele cailor si catârilor, bând sânge spre a si-o astâmpara... Când n-au mai rezistat, au propus turcilor sa incheie pacea, obligându-se chiar sa lupte alaturi de ei impotriva coreligionarilor crestini! Turcii s-au prefacut ca accepta si, dupa ce cruciatii s-au predat, i-au macelarit cu cruzime.

Victoria vine din infrângere

Vestea despre cumplitul macel a parvenit grosului armatei cruciate pe când aceasta era cantonata in orasul Civetot. Mâniati si inflacarati de chemarile comandantilor, cruciatii au pornit spre tabara turceasca, spre a se razbuna. Au fost surprinsi insa intr-o ambuscada si desi au luptat cu vitejie, n-au putut face fata tavalugurilor musulmane. Risipite, trupele lui Petru Ermitul n-au putut ajunge niciodata la Ierusalim, nefericita cruciada a saracilor fiind zdrobita din pricina totalei lipse de disciplina si de pregatire militara a componentilor sai.

In mod paradoxal, insa, tocmai esecul ei categoric va genera succesul cruciadei nobililor, pornite spre Palestina la inceputul lui 1097. Convinsi ca aristocratii apuseni sunt la fel de nepriceputi in meseria armelor ca si „calicii" lui Petru, turcii nu i-au mai considerat o amenintare. Vor plati amar aceasta nepasare, terifiantele sarje de cavalerie grea ale cruciatilor dovedindu-se devastatoare si conducându-i pe nobilii germani, francezi, englezi si italieni, spre Ierusalim, oras pe care-l vor cuceri in vara lui 1099.

GABRIEL TUDOR

Babur - salbaticul tigru mogul

Babur - salbaticul tigru mogul

Imprimare E-mail
Wednesday, 09 August 2006

 Fondator al dinastiei Mogulilor, Babur, pe numele sau adevarat Zahir-ud-din Mohammad, a vazut lumina zilei la 14 februarie 1483, la Andijan, Uzbekistan. Inca de mic, a fost educat si crescut in spiritul Islamului, invatand sa fie curajos, marinimos cu cei umili si generos cu toata lumea. Mai tarziu, crescand, i-a uimit pe toti prin puterea sa fizica neobisnuita. Se spune ca in adolescenta distractia lui preferata era sa ia, pe fiecare umar, cate un om si astfel impovarat sa urce povarnisuri abrupte, fara sa dea nici cel mai mic semn de oboseala. De asemenea, era un inotator desavarsit si nu exista fluviu pe care sa nu-l poata strabate, inotand deseori impotriva curentului. Dupa cum sustinea, ascendenta lui era una stralucita: mama provenea din stirpea lui Gingis-Han, tatal din cea a lui Timur-Lenk. Ca si acesti mari inaintasi ai sai, nici Babur nu s-a nascut in purpura, ci a trebuit sa cucereasca puterea prin nenumarate lupte, dar si prin diplomatie si cuvinte mestesugit alese.

Discuss this article on the forums. (0 posts)

Initial, el domnea peste Ferghana, un mic regat aflat pe teritoriul actual al Uzbekistanului. La doar doisprezece ani, micul Babur i-a urmat tatalui sau, seicul Omar, la tron. Desigur ca unchii lui nu au privit cu ochi buni ascensiunea copilului, considerand ca dreptul la conducerea regatului li se cuvine. Dar, dand dovada de un curaj neobisnuit, Babur i-a infruntat pe trufasii sai unchi, taindu-le pofta de mariri si aratandu-le ca el este adevaratul stapan, in ciuda varstei fragede.

In 1497, la doar paisprezece ani, Babur a atacat orasul Samarkand, dar nu a apucat sa se bucure de victorie, caci o rebeliune a nobililor uzbeci a cuprins valea Fergana. Dornic sa o innabuse cat mai rapid, tanarul a lasat fara aparare asezarea proaspat cucerita, si doar cu pretul unor eforturi supraomenesti a reusit in cele din urma sa pacifice si zona Fergana si sa recucereasca Samarkandul. Dar, in 1501, puternicul han al uzbecilor, Muhammad Shaybani, il va invinge si va fi din nou nevoit sa cedeze bogatul oras.

Intelegand ca unui conducator de osti nu-i este suficient doar curajul spre a castiga un razboi, ci ii trebuie si multa rabdare si mai ales viclenie, tanarul a inceput sa se pregateasca temeinic de lupta. Abia in 1504, el va porni, in fruntea unei noi osti, impotriva Afganistanului. Antrenati si puternici, soldatii sai au strabatut fara probleme muntii Hindukush, aparand pe neasteptate in fata Kabulului, pe care l-au cucerit dupa un scurt asediu. Babur era insa manat de dorinta de razbunare si dorea sa-i vina de hac ve-chiului dusman, Shaybani. Nu a mai fost nevoie sa lupte insa cu acesta, intrucat, in 1510, batrinul han a murit si, ajutat de sahul safavid Ismail I, Babur si-a facut intrarea triumfala in Samarkand.

 Dar viteazul Babur avea sa-si dea curand seama ca norocul stapanitorilor e schimbator. Invins de uzbeci, in 1514, a fost nevoit sa se intoarca la Kabul, intelegand ca prea numerosi sunt cei ce ravnesc la bogatiile Ferganei si ca el inca nu este indeajuns de puternic, nu spre a le dobandi - o facuse deja in doua randuri - ci spre a le putea pastra. Ca urmare, si-a indreptat atentia spre manoasele pla-iuri ale Indiei. Iar motivul pentru a ataca aceasta tara, impartita pe atunci intr-o puzderie de statulete, conduse de rajahi, nu a intarziat sa apara. Sultanul de Delhi, Ibrahim Lodi, se facuse urat de supusii sai si mai multi feudali afgani i-au cerut sprijin lui Babur impotriva sa. Asumandu-si rolul de eliberator, desi nu voia decat sa inlocuiasca jugul lui Lodi cu al sau, mai usor, Babur a pregatit 12.000 de oameni, dotati cu arme de foc si tunuri si a pornit spre India. I

brahim, care avea o oaste de zece ori mai mare, si beneficia si de o suta de elefanti de lupta, l-a asteptat la Panipat. Acolo, pe 21 aprilie 1526, s-a desfasurat una dintre cele mai aprige batalii din istoria Asiei, prima in care s-au folosit arme de foc. Superioritatea logistica a armatei lui Babur si-a spus cuvantul: armata indiana a fost masacrata, sultanul ucis pe campul de lupta si Babur a intrat in posesia orasului Agra. Suveranul din Mewar, Rana Sanga, a adunat atunci o armata de 250.000 de oameni si s-a napustit asupra invadatorilor. Dar, beneficiind de muschete si tunuri, soldatii lui Babur au provocat o grea infrangere armatei adverse, pe 16 martie 1527. De la aceasta data, Babur a devenit stapanul incontestabil al intregii parti de nord a Indiei.

„Macelar” sau despot luminat?

Babur si-a petrecut ultimii ani din viata in Agra, capitala pe care o alesese, guvernand cu clarviziune uriasul conglomerat de natiuni cucerite. In imperiul creat de el domnea pacea si prosperitatea. Totusi, trebuie spus ca, desi a ramas renumit pentru intelepciunea sa, fiind unul dintre primii suverani care si-au asternut povestea vietii - Baburnama - in scris, un mare iubitor de arta si cultura, Babur a fost caracterizat de o intoleranta religioasa care-l facea sa para, in ochii celor de alta credinta, un tiran.

De pilda, invatatul hindus Guru Nanak a infatisat in pagini de un dramatism zguduitor masacrele comise din ordinul lui Babur in orasul Aimanabad. Templele hinduse au fost demolate si in locul lor s-au inaltat moschei, sub atenta supraveghere a suveranului. In orasele cucerite nu erau crutati nici cei care se predau de buna voie, astfel incat se poate spune despre cruzimea lui Babur ca depasea chiar standardele medievale. In mai multe randuri a ordonat ca soldatii afgani cazuti prizonieri sa fie decapitati iar din craniile lor sa se faca o piramida macabra. Nu degeaba il numea Guru Nanak „Babur Macelarul”... La fel de nepotrivita cu vitejia si intelepciunea unui conducator de anvergura lui este si viata sa privata. Desi musulman fervent, el nu facea un secret din pasiunea pentru baietandri frumosi, ba chiar insereaza, in Baburnama, o oda unuia dintre amantii sai.

 Totodata se arata cu totul nepasator fata de perceptele islamice care interziceau consumul de alcool, petrecerile lui fiind stropite din belsug cu bautura si sfarsindu-se prin veritabile orgii in care se amestecau de-a valma curteni, femei din harem, tineri efeminati si eunuci. Acceptandu-i deci meritele dar recunoscandu-i greselile, trebuie sa il privim asadar cu alti ochi pe Babur. Caci el nu e doar printul luminat si intelept pe care ni l-au prezentat cronicarii sai, ci si despotul crud si bigot descris de faptele lui. In 1530, Humayun, unicul fiu al marelui stapanitor, s-a imbolnavit. Medicii se aratau neputinciosi si Babur a implorat divinitatea sa indeparteze boala de la tanarul print si sa o abata asupra sa. Coincidenta sau nu, la putin timp, Humayun s-a insanatosit dar Babur a plecat din aceasta lume, la 47 de ani...

Fiul risipitor si nepotul strangator

La moartea sa, Babur stapanea tot Hindustanul si controla un imperiu intins de la podisul Deccan, la Turkestan. Este bine sa reamintim ca, pe langa geniul sau militar absolut unic, cuceririle au fost inlesnite si de folosirea unei tehnologii de lupta superioare. Dar, cum se intampla adesea in istorie, Babur a avut parte de un fiu risipitor. Nevrednicul sau mostenitor, Humayun, pentru a carui viata se rugase, atras mai mult de placerile vietii - era dependent de alcool si de opiu - decat de glorie, a pierdut toate cuceririle tatalui sau, din Afganistan pana in India, fugind in Persia, spre a se salva de razmerita popoarelor supuse.

Doar dupa ce a gustat din painea amara a exilului, firea lui s-a schimbat si parca abia acum in venele sale a inceput sa pulseze sangele navalnic al lui Babur. Adunand o armata, a recucerit pas cu pas imperiul, dar, inainte sa-si vada greselile pe deplin indreptate, a suferit un accident bizar, cazand de pe scarile palatului sau si frangandu-si gatul... Din fericire, la tron a urmat fiul sau, Akbar, care, demn urmas al ilustrului sau bunic, va deveni cel mai renumit conducator al Imperiului Marilor Moguli, inaltand puterea acestuia pe culmi nebanuite...

GABRIEL TUDOR

Viteazul Cid Campeador

Viteazul Cid Campeador

Imprimare E-mail
Wednesday, 11 April 2007

 Cui nu i-au incintat copilaria legendele despre viteazul Cid Campeador, neinfricatul cavaler care a tinut piept cu vitejie cumplitilor invadatori ai tarii sale, declansand lupta poporului spaniol impotriva ocupatiei maure - Reconquista? Putini stiu insa ca Cidul, eroul faimoasei epopei spaniole „Canto del Mio Cid”, a fost un personaj care a existat in realitate, desi multe dintre ispravile sale nu sunt autentice, ci mai curand rod al imaginatiei populare.

Asupra supranumelui sau - Cid Campeador, specialistii in istorie si lingvistica sunt pe deplin edificati: primul termen deriva din cuvantul arab (mai precis din dialectul andaluz arab) al-sidi - „stapan”, „domn”, pe cand al doilea i-a fost dat de crestini si este astfel explicat de istoricul britanic Henry Edwards Watts: „campeadorul era un luptator ales din cadrul unei armate care infrunta un alt razboinic, din tabara adversa, in prezenta celor doua osti. De multe ori, aceste dueluri erau suficiente pentru rezolvarea conflictului si in urma lor, armata al carei reprezentant pierdea se retragea de pe campul de batalie”.

Lupte fratricide

Data nasterii lui Rodrigo Diaz de Bivar - acesta era adevaratul nume al Cidului - nu este cunoscuta. Pe baza faptului ca el era foarte tanar cand a participat la batalia de la Graus, in 1063, istoricii presupun ca ar fi putut sa se fi nascut intre 1043 si 1045, in satucul Bivar, la circa zece kilometri nord de Burgos. Marturiile scrise, datand din acea perioada, demonstreaza ca el era fiul unui anume Diego Lainez, un nobil de rang inferior (infanzon) din Castilia. Copilaria lui Rodrigo nu a fost, probabil, diferita de a altor reprezentanti ai micii nobilimi iberice. Ajuns la varsta adolescentei, el a deprins mestesugul armelor, care devenise, in acele vremuri tulburi, o necesitate.

Rodrigo a fost primit la curtea castiliana, intrand in serviciul printului Sancho, fiul regelui Ferdinand cel Mare. In 1065, cand Ferdinand a murit, printul, care a domnit ca Sancho al II-lea, a continuat opera de recucerire a teritoriilor iberice de la arabi, recuperand orasele Zamora si Badajoz. In 1063, Rodrigo a primit botezul sangelui, participand la apararea orasului Graus, aflat in stapanirea emirului Zaragosei, Al-Muqtadir, alaturi de un mic detasament castilian. Cetatea era asediata de fratele vitreg al regelui Ferdinand, Ramiro I de Aragon; razboaiele fratricide erau in voga.

Lupta a fost crunta si Ramiro a fost ucis, iar trupele sale risipite de crestinii aliati cu musulmanii. Peste patru ani, insa, aliantele se vor schimba: Sancho, avandu-l alaturi pe don Rodrigo de Bivar, va asedia Zaragosa si-l va supune pe Al-Muqtadir. Pentru vitejia dovedita in lupte, don Rodrigo a fost numit de Sancho alferez - purtatorul de stindard al regelui, rang ce implica practic, comanda trupelor castiliene. Se parea ca Sancho este imbatabil si ca va reusi sa-si duca visul de unificare a Spaniei la indeplinire. Dar, pe 7 octombrie 1072, pe cand asedia Zamora, orasul surorii sale mai mici, Urraca, el a fost ucis de un asasin aflat in slujba acesteia. Aproape imediat, nobilii castilieni l-au rechemat din exil pe fratele lui Sancho, Alonzo, spre a fi rege al Leonului si al Castiliei.

Un precursor al razboiului psihologic

 Inainte de batalie, Cidul ordona ca soldatilor sa li se citeasca din cartile clasicilor greci si latini, spre a-i imbarbata si a le insufla razboincilor curajul unui Achile sau Scipio. Totodata, in seara care preceda lupta, Rodrigo de Bivar isi convoca toti comandantii in cort si, cu piese de lemn reprezentand armatele, in miniatura, stabilea planul tactic, hotarand cine sa atace si in ce ordine. Adesea, el va folosi ceea ce strategii moderni numesc „razboiul psihologic”, terorizandu-si adversarul prin hartuiri si atacuri de noapte, astfel ca, inaintea bataliei principale, acesta era deja complet demoralizat.

In timpul bataliei de la Cabra, din 1079, profitand de deruta care pusese stapanire pe mauri, Cidul si-a adunat cavaleria si a pornit in urmarirea emirului Abd Allah al Grenadei si a aliatului acestuia, Garcia Ordonez. Aceasta expeditie, neautorizata de Alfonso, a provocat mania suveranului si se pare ca intre cei doi a avut loc un conflict, in urma caruia Rodrigo de Bivar a ales sa se autoexileze. Istoricii moderni considera insa ca responsabila de exil ar fi fost atitudinea dispretuitoare manifestata de Cid fata de ceilalti nobili si predilectia lui de a-i infrunta pe granzii spanioli, fara a tine seama de puterea si de influenta acestora.

Parasind Castilia, Cidul se transforma intr-un mercenar, punandu-se in slujba celor care vor apela la serviciile sale. Initial, s-a indreptat spre Barcelona, dar suveranul de aici, Ramon Berenguer II, a refuzat sa-l primeasca; mai intelept se va dovedi emirul de Zaragosa, Al Mu'tamin, pe care-l va servi timp de cativa ani, cu amaraciune in suflet ca nu-si poate pune sabia in slujba unui rege crestin.

„Fugiti, caci Cidul n-a murit...”

In 1086, a inceput marea invazie almoravida. Condusi de Iusuf ibn Tushafin, almoravizii, de origine berbera, au trecut stramtoarea Gibraltar, venind in ajutorul maurilor din Spania, care nu mai puteau face fata singuri asalturilor neincetate ale regelui Alfonso. Pe 23 octombrie 1086, la Sagrajas a avut loc o batalie sangeroasa, care i-a opus pe mauri armatelor din Castilia, Leon si Aragon. Crestinii, lipsiti de aportul Cidului, au fost zdrobiti. Regele Alfonso a reusit sa scape fugind, la caderea noptii, spre Toledo, cu doar 500 de cavaleri.

Abia atunci, trufasul rege a inteles ca fara Rodrigo de Bivar, orice eforturi de a-i alunga pe mauri sunt zadarnice. De aceea, l-a chemat pe viteazul comandant din exil. Prezenta acestuia la curtea castiliana este consemnata intr-un document din iulie 1087. Dar Cidul, desi s-a supus cererii regelui Alfonso, avea alte planuri. El isi crease o armata alcatuita si din crestini, si din musulmani, gata sa-i indeplineasca fara cracnire ordinele, si a cautat sa-si intemeieze propriul fief, in regiunea Valenciei.

L-a avut de infruntat pe acelasi Ramon Berenguer, pe care l-a invins din nou, la Tebar, in mai 1090, luandu-l prizonier si eliberandu-l contra unei rascumparari platite de fiul acestuia, numit tot Ramon, care, spre a pecetlui pacea, a luat-o in casatorie pe fiica lui don Rodrigo, Maria. In octombrie 1092, in Valencia, condusa de emirul Al-Qadir, a avut loc o revolta, in fruntea careia se afla cadiul orasului, Ibn Jahhaf, care a facut apel la don Rodrigo. Era ocazia asteptata de acesta. In fruntea unei armate, el s-a indreptat spre Valencia si a asediat orasul, timp de doi ani!

In mai 1094, aparatorii, epuizati si infometati, s-au predat, iar cuceritorul s-a purtat cu marinimie fata de ei. Desi guverna in numele lui Alfonso, Cidul devenise practic stapanul incontestabil al intregii regiuni valenciene. El a numit un episcop de Valencia, pe calugarul francez Jerome, si a transformat in biserici cele noua moschei din oras. Legenda Cidului are unul dintre cele mai inaltatoare finaluri din intreaga literatura medievala. Aflat pe patul de moarte, in orasul asediat de mauri, eroicul comandant nu vrea sa se desparta de viata inainte de a mai savarsi o fapta menita sa-i aduca gloria vesnica. El cere ca, dupa ce va muri, sa fie legat de o scandura si pus astfel in saua credinciosului sau armasar, Babieca.

Impresia pe care aparitia sa o face maurilor, care erau convinsi ca temutul Cid a murit, este formidabila. Acestia parasesc campul de lupta, urland: „Fugiti, caci Cidul n-a murit! Se pravaleste-asupra noastra!” si oastea crestina, pornita in urmarirea lor, ii macelareste. Adevarul istoric este cu totul altul. Cidul a murit pe patul sau, pe 10 iulie 1099, dar nu a fost nevoit sa duca nici o lupta dupa moarte. Dar almoravizii, prinzand de veste despre moartea Cidului, au pornit din nou asupra Valenciei. Dona Jimena a fost nevoita sa se refugieze la curtea lui Alfonso.

Pe 5 mai 1109, condusi de Masdali, almoravizii au intrat in Valencia, de unde nu vor mai fi alungati decat dupa mai bine de un secol. Corpul neinsufletit al Cidului a fost dus de vaduva marelui razboinic in Castilia, la manastirea San Pedro de Cardena, in prezent el aflandu-se la impresionanta catedrala din Burgos.

GABRIEL TUDOR

Articole

Blogger templates made by AllBlogTools.com

Back to TOP